Cărți despre emoții pentru copii: cum îl ajuți să se înțeleagă

Plus repetiția: aceeași poveste citită de treizeci de ori construiește trasee pe care o discuție unică nu le construiește niciodată.

Ce cărți caută să fii

Genul ăsta de raft s-a umplut în ultimii ani și, ca peste tot, e și mult umplutură. Câteva criterii care separă cărțile bune:

• Emoția are voie să existe. Cartea bună nu grăbește personajul să se „repare". Furia, tristețea, frica sunt arătate ca normale, cu nume, cu senzații în corp. Cartea slabă sare direct la „și apoi a zâmbit și totul a fost bine". Copiii simt falsul.
• Poveste, nu predică. Dacă textul sună ca o broșură de psihoeducație cu ilustrații, copilul se va plictisi, pe bună dreptate. Întâi trebuie să fie o poveste bună, cu personaj de care să-ți pese. Morala care se vede de la ușă omoară efectul.
• Un singur sentiment o dată, la cei mici. Pentru 2-4 ani, cărțile simple, câte o emoție clar conturată, eventual legată de culori sau de situații concrete. Monstrul culorilor al Annei Llenas a devenit atât de popular tocmai pentru că face un lucru simplu: pune ordine, vizual, în amestecul de emoții. Poveștile cu nuanțe și emoții amestecate vin mai târziu, pe la 5-7 ani.
• Situații pe care copilul le recunoaște. Jucăria luată de alt copil, întunericul din cameră, sosirea unui frățior, prima zi la grădiniță. Cu cât scena e mai aproape de viața lui, cu atât puntea se face mai repede.

Și nu ignora cărțile care nu sunt „despre emoții" oficial. Multe povești clasice fac treaba asta mai bine decât cărțile dedicate: frica din poveștile cu lup, dorul din poveștile cu plecări, gelozia dintre frați. Emoția predată pe furiș, prin poveste adevărată, ține mai mult.

Cum le citești ca să ajute

Aici e partea unde părinții, cu tot binele din lume, strică des efectul: transformă cititul în interogatoriu. „Și tu ce ai simțit? Și ce trebuia să facă? Și noi ce am învățat?" Copilul miroase testul și închide.

Mai bine:

• Citește și atât, de cele mai multe ori. Povestea lucrează singură. Nu orice lectură are nevoie de dezbatere.
• Observă, nu examina. „Uite ce fața are ursul. Pare tare supărat." Punct. Dacă copilul vrea să continue, continuă el.
• Împrumută limbajul cărții în viața reală. Aici e câștigul cel mare. Când copilul fierbe, o referință scurtă la personajul știut („ești ca monstrul când i s-au amestecat culorile?") îi dă un cârlig familiar. Uneori dezamorsează pe loc. Alteori nu, nimic nu merge mereu.
• Recunoaște-te și tu. „Și eu am fost furios azi, ca ursul, când am rămas blocat în trafic." Un părinte care are emoții și vorbește despre ele face mai mult decât zece cărți.

Când NU e momentul

În mijlocul crizei, cartea nu e unealtă de urgență. Fluturatul unei cărți despre furie în fața unui copil furios e, s-o spunem direct, enervant. Cărțile se citesc pe vreme bună, seara, la ceai, în momentele calme. Atunci se construiește vocabularul. În criză doar culegi ce ai semănat.

Merită spus și clar: dacă fricile, furiile sau tristețea copilului sunt intense, lungi și îi afectează vizibil zilele, cartea e un sprijin, nu o soluție. Un psiholog de copii e următorul pas firesc, iar cărțile rămân un aliat bun pe lângă, nu în loc.

Un început practic pentru săptămâna asta: alege o singură carte, despre emoția care dă cel mai des cu voi de pământ în perioada asta (la majoritatea e furia). Citește-o fără comentarii câteva seri la rând. Apoi așteaptă. În câteva zile, foarte probabil, copilul va aduce el vorba despre personaj, fix când nu te aștepți, de obicei de pe scaunul din mașină. Ăla e momentul tău. Nu-l rata vorbind prea mult.